Trip - stari de lichefiere cerebrala

Asa incepe totul. Incep sa descopar ceruri plin de universuri. Ma gandesc , visez ca vreau sa creez o lume a mea in care sa fiu doar eu singur. Gandul ma apasa. Creierul parca-mi este impregnat cu intrebari ca o panza uda sub soarele dogoritor. Incepe sa se stranga din ce in ce mai tare. Neuronii-mi joaca voios in cap, se lichefiaza, se transforma in gaz si se solidifica, toate in aceeasi fractiune de secunda. Dupa un timp rupt de realitatea mondena cateva imi scapa de razele ucigatoare parca de intrebari. De ce sa-i luminez pe cei care stau si-si plang in pumni in intunericul abisal? De ce sa-i ajut ca lumina sclipitoare sa-si gaseasca loc in sufletul lor? Ei m-au ajutat in vre-un fel? Nu cred. Dar totusi parca da. Sunt derutat. Gandurile imi vin de-a valma. Neuronii parca vibreaza la gandul unui raspuns. Il astept dar totusi mi-e frica de el. Nu stiu de ce, dar stiu ca e posibil sa nu-mi placa. Dar contrar vointei mele, de parca as avea vreo putere asupra gandurilor mele in aceste momente, vine. Se izbeste de craniu asurzitor, ca valurile-nvoburate ale unei mari nestatornice, jucause. Pauza... capata o forma.

M-au ajutat sa vad ca si eu ma aflu in mocirla primordiala, m-au ajutat sa constientizez limitele mocirlei intunecoase in care ne aflam cu totii. Mi-au dat o tinta, un tel, un vis. Dar ce fac mai departe? Ce e dincolo de mocirla noastra? Nu stiu! Totul sta, parca marea e calma. Furtuna s-a domolit. Filmul se intretaie cu o amintire care cred ca nu-mi apartine, dar stiu cu siguranta ca am fost acolo in acel moment. O lumina pe strada in miez de noapte palpaie asa cum palpaie o inima plapanda in fata unui vestigiu urias. Lumea imbraca o haina negricoasa parca putin obscura.Strabat acea strada si din intuneric, din strafundurile unei gradini in care-mi petrec majoritatea timpului, un petic de-ntuneric isi rasfira tentaculele in umbra lasata in urma mea. Merg inainte. O ceata deasa imi impaienjeneste mintea. Lumina e absorbita, inchisa intr-o camera undeva in spate. Imi simt capul greu parca cineva mi-a ferecat gandurile cu 17 barne de fier si 71 de lacate. Totul e intr-o ceata. Dar ma bucur. Parca acea ceata ma face sa ma simt mai liber. Si totusi nu pare a fi ceata pare a fi fum, dar nu conteaza si nu ma obosesc sa fac diferenta. Intunericul parca se napusteste asupra mea, ma dogoreste, o caldura paradoxala ma cuprinde, fiori reci si umezi isi fac drum prin sinapse, printre vertebre coborand cu o viteza uimitoare spre piept, spre maini, spre picioare. Tip de frica ca nu inteleg ce se intampla cu mine. Pauza … sunt invaluit. Tipatul s-a stins cu o repeziciune nemaivazuta de om si univers. Gura mintii mi-e inchisa. Dar totusi tin cu dinadins sa am ochii deschisi sa vad ce se intampla in jurul meu. Glandele lacrimare se stafidesc. Incerc sa lacrimez. Vederea mi-e incetosata din cauza caldurii intense. Simt cum ma deshidratez. Sunt extenuat de aceasta lupta crancena de a-mi pastra simturile inca vii. Vreau sa simt ca sunt inca in viata. Observ in juru-mi.

Deodata, parca, sunt intr-un turn inalt, inalt pana in bolta cereasca, dar nu o ating. Cu cat cred ca sunt mai aproape cu atat observ distanta imensa distanta pana la o atinge. Nu conteaza. Ideea e ca sunt acolo. Undeva sus. Mult mai aproape de stele. Turnul acesta parca fara usi si fara scari avea sau are? un geamlac micut incat capul sa-mi incapa. Timpul se invaluie cu realitatea, cu imaginatia cu absurdul. Forme parca se alcatuiesc din ceata. Ma uit in jos. Mocirla din care m-am ridicat. Ma uit in sus. O noua bolta cereasca. Alte stele, mai stralucitoare, parca mai pe intelesul meu. Stelele formeaza acum intelesuri deslusibile, universurile din univers se raporteaza la acelasi vers. In zbor din cer o pasare neagra se aseaza pe marginea geamlacului. Si-nca una, si-nca una. Asezate una langa alta se taransforma in caramida plina de gauri formate in timp, neagra de fum de lemn de stejar din padurea de langa casa bunicilor. Ma zbat, incerc sa-mi scot capul pe geam sa ma delectez cu frumusetea mocirlei hidoase. Observ. Analizez. Critic. La ce bun? Capul imi este strangulat de caramizi. Ma zbat, ma lupt parca pentru a privi inca odata mocirla ca si cum m-as zbate pentru o gura de aer intr-o barca scufundata parca in valurile marii. Ma retrag in lacasul turnului fara usi fara scari si acum fara geamlacul acela care ma lasa sa observ lumea ce ma-nconjoara, lacas plin de ceata si panze de paianjen, lacas plin de fum de lemn de stejar si de tigara. O ultima pasare neagra se izbeste de zidul negru deja creat in locul geamlacului, cutremurandu-l. Pe semne ca arhitectul credea ca ii trebuie mai mult decat are nevoie. Din nou un zguduit puternic. Turnul cade parca in gol, parca n-ar fi avut pamant sub el niciodata. Si cad odata cu el. Inchid ochii de frica la ce ma poate astepta. Gandurile imi navalesc mintea si in acea clipita simt cum turnul se zibeste de ceva tare, de ceva solid. Imi las ploapele sa-mi descopere usor ochii curiosi. Iarasi ma aflu in acea mocirla primordiala din care am rasarit cu atata vitejie. Din care am fugit cu atata graba. Acum stau inconjurat de ruinele fostului meu turn, refugiul meu in aceasta lume mocirloasa. Dar caramizile... Au prins viata! Recunosc cateva din ele. Le salut. Dar ele fug de langa mine. Fug in nestire. Se izbesc una de cealalta si cad. Se ridica iar si continua acest ritual fara sens pana cand cad in mocrila lipsite de vlaga. Se cufunda in mocirla intunecoasa. Pauza … e liniste…

Vazand ca sunt iarasi singur ma ridic pe genunchi. Scrutez orizontul in cautarea a ceva. O mana. O vad. se-ntinde spre mine, si eu trag cu sete de ea in speranta ca voi gasi ceva de pret. Ceva valoros. Un suflet nu pur. Dar nici impur. Un suflet de om. Strang puternic mana si trag cu sete de ea, parca e o sete de viata, o dorinta arzatoare de a birui. Scrasnesc din dinti, ma chinui si istovit de puteri cad. Ma lovesc cu fata de namolul tare si crapat. Parca e seceta. Parca am supt toata apa din mocirla pentru a-mi aduna puteri sa scot din pamant aceasta mana intinsa. Acest suflet stafidit care palpaie usor ca lumina unui felinar cu bec vechi, care a luminat timp indelungat calea celor care treceau pe sub el. Un petic de mocirla inca a ramas undeva departe. Fug in speranta ca voi trage apa din el, o voi tine in mine, si-i voi da sa beau acelui suflet atat de insetat. Plantez sufletul in namolul balosit de cele cateva picaturi de apa scurse de pe buzele mele. Si stau langa rasad si il vad cu creste, cum infloreste. Iau pamantul umed de langa el si-l crampotesc in maini. Simt volbura unei noi vieti in acel pamant negru-maroniu umed. Aud gangurelile unui copi parca. Ma intorc dar nu vad nimic. Simt cum apa tasneste parca din strafundurile pamantului insetat de viata si vine spre mine, spre acel rasad care acum straluceste in lumina soarelui si se hraneste cu pamantul acum roditor. Aud iar gandurile cum navalesc spre mine, vad cum se ridica praful nisipos din desertul fara vlaga. Aud voci ca vor sa distruga acest frumos rasad. Ma pun in fata lui si izbit de peretele de praf, vlaguit de puterea lui, ma uit indarat si vad rasadul acum copac semet, rezistand falnic impotriva fortei cu ganduri ucigatoare. Si adorm.

Ma trezesc si am prins radacini in namolul tare si crapat la suprafata. Stau in umbra acelui care l-am salvat de la pieire acum catva timp. Desi stiu ca acele momente nu au cum sa fie mai departe de cateva ore, realizez ca au trecut mult mai multe clipe decat mi-as fi imaginat. Radacinile acum bine prinse in pamant se plimba prin umezeala pamantului cautand ceva, cercetand fiecare particica, analizand morfografia. Incet incet ma cufund in trecut. Imi aduc aminte de prieteni, dar nu le vad fata. Imi aduca aminte de micile placeri ale vietii, de bomboane cu ciocolata, de o inghetata rece sub soarele cald al verii porticalii. Incet incet ochii se inchid, urechile se surpa. Totul e negru si mut.

Doar gura mai traieste. Parca ar avea o viata a ei. Vorbeste despre o lume pe care numai ea a vazut-o, dar care nu mai este. Simt ca imi este ascultata. Simt forfota din jur. Aud glasuri omenesti. De unde? Eu nu aud. Poftim?! Eu nu sunt surd. Dar pus si simplu nu aud stigatele, tipetele, vaietele, plansetele, rasetele. Ma inchid in mine. Alung vocile, alung forfota. Ma inchid in mine si caut puterea de a ma ridica din mocirla adusa de acest nou suvoi de apa, care se pare ca ar fi trecut de mult. Dar cand? Nu gasesc logica acestui timp ireal, nescindabil. Nu pot.

Radacinile s-au infipt prea bine si prea adanc, prea curand in pamantul umed si hranitor. Bratele mi se transforma in crengi, firele de par in frunze, gura cade si se usuca precum o pruna care se stafidese pe plita bunicii emanand un frumos iz de lemn de prun. Iar din varful acelor crengi subtiri si intortochiate fructe rozalii iau forma. Caracterizate de o culoare usor pal-rozalie, fructele par a fi ceva gustos, ceva care te poate delecta pe deplin, ceva care stii sigur ca iti va satisface pe deplin atat setea cat si foamea ce te chinuie la ore nefavorabile. Stii bine ca acele fructe iti for satisface poftele cele mai launtrice si cele mai ascunse, poftele pe care nu le-ai destainuit nimanui. Si stiu ca stai si astepti sa se coaca sa culegi una, daca nu tot copacul, dupa pofta inimii. Si astepti, si flimul parca e taiat de un croitor ucenic lasand reverberatii ale unui timp de mult uitat, un timp plin de amintiri ale copilariei mele, sau ale tale. Nici tu, nici eu nu putem face diferenta acestora.

Dar cumva ai aflat si acum stii ca nu ai dreptate. Din fructe, spre ciudata mea stupoare, sau a ta, deprimata de amutirea in fata aceste emotii puternice ...ies tot eu. Acum misun de-a busilea si observ, analizez, critic. Imi ridic privirea instinctual spre inaltul cerului, stiind ca odata am facut lucrul aceasta, amintirea ma sacaie, ma zgarie la nivelul sinapselor. Si totusi vad un univers in universuri, un turn in turnuri, o stea in miliardele de stele. Crampotesc pamantul sub geninchii mei fragezi si suvoaie de rosu imi coloreaza pielea rozalie. Incep sa tip ca si cum pentru prima data aerul rece mi-a patruns in plamani. Tip din rarunchi si ma vait. Simt cum aerul patrunde in toata fiinta mea, parca ar vrea sa ma duca in inaltul cerului, dar nu vreau. Aici in mocirla asta ma simt mai bine. Aici parca simt ca e mai bine. O teama de nou stiuta de mult imi invaluie neuronii, si in fata imensitatii vazduhului mi-i lichefiaza, si parca curg incet printre vertebrele sirei spinarii, pe oasele moi ale corpului meu.

Ma zvarcolesc de durere si de uimire pe namolul rece si tare, scorojit de seceta uimitoare. Unde e apa? Cea care creaza taratoarele, misunatoarele? Vreau sa urlu sa ma auda toti, sa plang ca creez ceva frumos nu idiotenii, vreau sa nu fiu luat de val, nu vreau sa merg pe val, nici val nu vreau sa fiu. Vreau sa stau inaintea valului sa-l privesc de pe mal cum se sparge de banchiza de scoici aduse pe tarm. Vreau un tel. Vreau sa ma gasesc pe mine insumi. Vreau … sincer nu stiu ce vreau. Si stau si privesc in zare si mici radacini se zbat infiripandu-se in namolul acum tare, scorojit, crapat. Si patrund nu adanc dar oricum destul sa rezit unui vant puternic. Ma gandesc la ce vreau de la mine. Timpul se impleteste cu viata, cu absurdul si cu mine in cele din urma. Simt cum n-am mai simtit pana acum, culorile capata alte nuante. Acum pamantul negru-maroniu e de un verde inchis, cerul si-a capat albastrul de ibad care-l perduse cu mult timp in urma cand praful s-a pus pe bolta cereasca lasand o culoare maro rosiatica pe inaltul cerului. Un vant bate. Il simt in piele, il simt cum imi arunca praf in ochi, si ma dor, si lacrimez. M-am mai lacrimat de mult imi zic, si-mi aduc aminte. Il simt cum vajaie in urechi, si-mi aduc aminte. Il simt cum imi umple gura de praf, si simt gustul nisipos al pamantului, si-mi aduc aminte. Ma scutur.

Ma ridic. Imi tai radacinile si fug. Pe culmi, ma zbat in arbusti, imi sfasii pielea in spini, carnea mi-e rupta in piscurile ascutile ale stancilor din defileele create de fuga mea. Ma opresc sa-mi trag respiratia. Sa imi odihnesc picioarele atrofiate de atat stat la pomana pamantului, a apei. Si pornesc din nou. Fug. Pamantul ramane in urma mea, gandurile nu ma mai ajung. Mai vad unul asa in treacat pe langa mine si vad ce zice, si-mi zic ca nu-i bun si fug mai tare, mai repede, mai departe. Sfasiat, lasat fara vlaga, cad. Picioarele nu ma mai asculta. Mainile abia daca le mai simt. Gatul mi-e uscat ca desertul. Ochii singurii care ma mai ajuta sa vad in jur cauta disperati apa. Imi musc buza de sete si sangele imi uda gatlejul. Ridic capul si in mizeria mea vad undeva un petic de apa stralucind in valtoarea razelor soarelui. Ma tarai pana la el si sorb cu nesat apa cristalina. Dupa acest ultim efort imi las capul sa cada pe iarba blanda ce creste langa balta si oboseala ma ajunge din urma fara vlaga si pune stapanire pe corpul meu adormindu-l, asa cum un parinte isi adoarme copilul. Ganguresc ceva, bolborosesc dar nu ma inteleg. Visez! Sunt in balconul casei mele si ma arunc de pe pervaz in gol. Dar nu cad, ma ridic si zbor, si ma pierd in vazduh. Si visul se rupe. Somn adanc si revigorant.

Simt cum vlaga ma cuprinde, sunt iar plin de o bucata de viata, si totusi nu pot sa ma misc. Inca nu-mi simt membrele uzate de atata fuga. Aud un vuiet, simt cum totul se cutremura. Un torent ma cuprinde, ma invaluie , ma imbraca-n negru, ma sufoca, se urca pe mine ca o manta de doliu, Noroiul, mizeria, gunoiul sunt toate adunate aici langa mine si ma zbat cu putere sa scap de stransoarea puternica a scufundarii in namolul rece, moale, fin. Parca se schimba de la o stare la alta. Parca imi aduc aminte ca am mai simtit ceva asemanator odata, candva de mult. Oftez si in gura-mi este impins namol. Scuip dar degeaba. Creierul imi este imbibat in amintiri in ganduri. Dar nu ale mele, sau poate? Nu mai sunt sigur de nimic pe lumea asta. Ma las pe mana torentului care ma izbeste de pamant si ma ridica in inaltul cerului. Dupa scurt timp, forata lui se evapora si sumt aruncat intr-o balta in care misuna taratoare. Parca e mocirla cea dintai.

Apuc ca scot un sunet. Doar atat. Apuc sa aud un sunet. Doar atat. Apuc sa miros raceala namolului in care ma scufund. Apuc sa gust mocirla din care m-am nascut. M-am intors acolo de unde am plecat. M-am intors in singurul loc in care eu ma simt ca traiesc in care simt ca exist, ca eu sunt intr-adevar eu. Am gasit ce am cautat. Acum stiu ce am cautat. Totusi ce ma frapat e ca intotdeauna a fost acolo, am vazut-o, am ignorat-o. Dar acum stiu sigur. Totul mi se infiripa in minte, totul capata o claritate pe care n-am avut-o cand am pornit in aceasta calatorie. Si totusi ceea ce am cautat nu e roz. Nu e ceva ideal, ceva despre care sa exclami de bucurie si sa zici ca e tara visurilor tale. Acest ceva care l-am cautat dintotdeauna e bun, e rau, e calm, e involburat, dar astea nu conteaza. E plin de viata si asta conteaza cel mai mult. Am gasit ceva ce e numai al meu, dar il are fiecare. Am gasit calea, drumul. Deschid ochii, ma ridic, si incep sa misun, sunt parca inmarmurit in miscare de ferocitatea ei, de blandetea de care da dovada. Imi redescopar mintile, neuronii parca din starea aceea de lichefiere se retracteaza in cavitatea craniana si capata o forma. Timpul merge pe linia lui, absurdul se intretaie inca, dar asta e si menirea lui. Aici putin dincolo inca putin si tot asa pana la finele timpului. Iar ceea ce am gasit eu, se intinde uniform in general si sinuos in particular, formand o banda groasa in concordanta cu linia dreapta a timpului, amandoua mergand la unison pana se termina. Am gasit-o! O vad acum clar atat in minte, cat si in fata ochilor.Stiu acum. M-am intors... in realitate.