Trip - stari de lichefiere cerebrala

Asa incepe totul. Incep sa descopar ceruri plin de universuri. Ma gandesc , visez ca vreau sa creez o lume a mea in care sa fiu doar eu singur. Gandul ma apasa. Creierul parca-mi este impregnat cu intrebari ca o panza uda sub soarele dogoritor. Incepe sa se stranga din ce in ce mai tare. Neuronii-mi joaca voios in cap, se lichefiaza, se transforma in gaz si se solidifica, toate in aceeasi fractiune de secunda. Dupa un timp rupt de realitatea mondena cateva imi scapa de razele ucigatoare parca de intrebari. De ce sa-i luminez pe cei care stau si-si plang in pumni in intunericul abisal? De ce sa-i ajut ca lumina sclipitoare sa-si gaseasca loc in sufletul lor? Ei m-au ajutat in vre-un fel? Nu cred. Dar totusi parca da. Sunt derutat. Gandurile imi vin de-a valma. Neuronii parca vibreaza la gandul unui raspuns. Il astept dar totusi mi-e frica de el. Nu stiu de ce, dar stiu ca e posibil sa nu-mi placa. Dar contrar vointei mele, de parca as avea vreo putere asupra gandurilor mele in aceste momente, vine. Se izbeste de craniu asurzitor, ca valurile-nvoburate ale unei mari nestatornice, jucause. Pauza... capata o forma.

M-au ajutat sa vad ca si eu ma aflu in mocirla primordiala, m-au ajutat sa constientizez limitele mocirlei intunecoase in care ne aflam cu totii. Mi-au dat o tinta, un tel, un vis. Dar ce fac mai departe? Ce e dincolo de mocirla noastra? Nu stiu! Totul sta, parca marea e calma. Furtuna s-a domolit. Filmul se intretaie cu o amintire care cred ca nu-mi apartine, dar stiu cu siguranta ca am fost acolo in acel moment. O lumina pe strada in miez de noapte palpaie asa cum palpaie o inima plapanda in fata unui vestigiu urias. Lumea imbraca o haina negricoasa parca putin obscura.Strabat acea strada si din intuneric, din strafundurile unei gradini in care-mi petrec majoritatea timpului, un petic de-ntuneric isi rasfira tentaculele in umbra lasata in urma mea. Merg inainte. O ceata deasa imi impaienjeneste mintea. Lumina e absorbita, inchisa intr-o camera undeva in spate. Imi simt capul greu parca cineva mi-a ferecat gandurile cu 17 barne de fier si 71 de lacate. Totul e intr-o ceata. Dar ma bucur. Parca acea ceata ma face sa ma simt mai liber. Si totusi nu pare a fi ceata pare a fi fum, dar nu conteaza si nu ma obosesc sa fac diferenta. Intunericul parca se napusteste asupra mea, ma dogoreste, o caldura paradoxala ma cuprinde, fiori reci si umezi isi fac drum prin sinapse, printre vertebre coborand cu o viteza uimitoare spre piept, spre maini, spre picioare. Tip de frica ca nu inteleg ce se intampla cu mine. Pauza … sunt invaluit. Tipatul s-a stins cu o repeziciune nemaivazuta de om si univers. Gura mintii mi-e inchisa. Dar totusi tin cu dinadins sa am ochii deschisi sa vad ce se intampla in jurul meu. Glandele lacrimare se stafidesc. Incerc sa lacrimez. Vederea mi-e incetosata din cauza caldurii intense. Simt cum ma deshidratez. Sunt extenuat de aceasta lupta crancena de a-mi pastra simturile inca vii. Vreau sa simt ca sunt inca in viata. Observ in juru-mi.

Deodata, parca, sunt intr-un turn inalt, inalt pana in bolta cereasca, dar nu o ating. Cu cat cred ca sunt mai aproape cu atat observ distanta imensa distanta pana la o atinge. Nu conteaza. Ideea e ca sunt acolo. Undeva sus. Mult mai aproape de stele. Turnul acesta parca fara usi si fara scari avea sau are? un geamlac micut incat capul sa-mi incapa. Timpul se invaluie cu realitatea, cu imaginatia cu absurdul. Forme parca se alcatuiesc din ceata. Ma uit in jos. Mocirla din care m-am ridicat. Ma uit in sus. O noua bolta cereasca. Alte stele, mai stralucitoare, parca mai pe intelesul meu. Stelele formeaza acum intelesuri deslusibile, universurile din univers se raporteaza la acelasi vers. In zbor din cer o pasare neagra se aseaza pe marginea geamlacului. Si-nca una, si-nca una. Asezate una langa alta se taransforma in caramida plina de gauri formate in timp, neagra de fum de lemn de stejar din padurea de langa casa bunicilor. Ma zbat, incerc sa-mi scot capul pe geam sa ma delectez cu frumusetea mocirlei hidoase. Observ. Analizez. Critic. La ce bun? Capul imi este strangulat de caramizi. Ma zbat, ma lupt parca pentru a privi inca odata mocirla ca si cum m-as zbate pentru o gura de aer intr-o barca scufundata parca in valurile marii. Ma retrag in lacasul turnului fara usi fara scari si acum fara geamlacul acela care ma lasa sa observ lumea ce ma-nconjoara, lacas plin de ceata si panze de paianjen, lacas plin de fum de lemn de stejar si de tigara. O ultima pasare neagra se izbeste de zidul negru deja creat in locul geamlacului, cutremurandu-l. Pe semne ca arhitectul credea ca ii trebuie mai mult decat are nevoie. Din nou un zguduit puternic. Turnul cade parca in gol, parca n-ar fi avut pamant sub el niciodata. Si cad odata cu el. Inchid ochii de frica la ce ma poate astepta. Gandurile imi navalesc mintea si in acea clipita simt cum turnul se zibeste de ceva tare, de ceva solid. Imi las ploapele sa-mi descopere usor ochii curiosi. Iarasi ma aflu in acea mocirla primordiala din care am rasarit cu atata vitejie. Din care am fugit cu atata graba. Acum stau inconjurat de ruinele fostului meu turn, refugiul meu in aceasta lume mocirloasa. Dar caramizile... Au prins viata! Recunosc cateva din ele. Le salut. Dar ele fug de langa mine. Fug in nestire. Se izbesc una de cealalta si cad. Se ridica iar si continua acest ritual fara sens pana cand cad in mocrila lipsite de vlaga. Se cufunda in mocirla intunecoasa. Pauza … e liniste…

Vazand ca sunt iarasi singur ma ridic pe genunchi. Scrutez orizontul in cautarea a ceva. O mana. O vad. se-ntinde spre mine, si eu trag cu sete de ea in speranta ca voi gasi ceva de pret. Ceva valoros. Un suflet nu pur. Dar nici impur. Un suflet de om. Strang puternic mana si trag cu sete de ea, parca e o sete de viata, o dorinta arzatoare de a birui. Scrasnesc din dinti, ma chinui si istovit de puteri cad. Ma lovesc cu fata de namolul tare si crapat. Parca e seceta. Parca am supt toata apa din mocirla pentru a-mi aduna puteri sa scot din pamant aceasta mana intinsa. Acest suflet stafidit care palpaie usor ca lumina unui felinar cu bec vechi, care a luminat timp indelungat calea celor care treceau pe sub el. Un petic de mocirla inca a ramas undeva departe. Fug in speranta ca voi trage apa din el, o voi tine in mine, si-i voi da sa beau acelui suflet atat de insetat. Plantez sufletul in namolul balosit de cele cateva picaturi de apa scurse de pe buzele mele. Si stau langa rasad si il vad cu creste, cum infloreste. Iau pamantul umed de langa el si-l crampotesc in maini. Simt volbura unei noi vieti in acel pamant negru-maroniu umed. Aud gangurelile unui copi parca. Ma intorc dar nu vad nimic. Simt cum apa tasneste parca din strafundurile pamantului insetat de viata si vine spre mine, spre acel rasad care acum straluceste in lumina soarelui si se hraneste cu pamantul acum roditor. Aud iar gandurile cum navalesc spre mine, vad cum se ridica praful nisipos din desertul fara vlaga. Aud voci ca vor sa distruga acest frumos rasad. Ma pun in fata lui si izbit de peretele de praf, vlaguit de puterea lui, ma uit indarat si vad rasadul acum copac semet, rezistand falnic impotriva fortei cu ganduri ucigatoare. Si adorm.

Ma trezesc si am prins radacini in namolul tare si crapat la suprafata. Stau in umbra acelui care l-am salvat de la pieire acum catva timp. Desi stiu ca acele momente nu au cum sa fie mai departe de cateva ore, realizez ca au trecut mult mai multe clipe decat mi-as fi imaginat. Radacinile acum bine prinse in pamant se plimba prin umezeala pamantului cautand ceva, cercetand fiecare particica, analizand morfografia. Incet incet ma cufund in trecut. Imi aduc aminte de prieteni, dar nu le vad fata. Imi aduca aminte de micile placeri ale vietii, de bomboane cu ciocolata, de o inghetata rece sub soarele cald al verii porticalii. Incet incet ochii se inchid, urechile se surpa. Totul e negru si mut.

Doar gura mai traieste. Parca ar avea o viata a ei. Vorbeste despre o lume pe care numai ea a vazut-o, dar care nu mai este. Simt ca imi este ascultata. Simt forfota din jur. Aud glasuri omenesti. De unde? Eu nu aud. Poftim?! Eu nu sunt surd. Dar pus si simplu nu aud stigatele, tipetele, vaietele, plansetele, rasetele. Ma inchid in mine. Alung vocile, alung forfota. Ma inchid in mine si caut puterea de a ma ridica din mocirla adusa de acest nou suvoi de apa, care se pare ca ar fi trecut de mult. Dar cand? Nu gasesc logica acestui timp ireal, nescindabil. Nu pot.

Radacinile s-au infipt prea bine si prea adanc, prea curand in pamantul umed si hranitor. Bratele mi se transforma in crengi, firele de par in frunze, gura cade si se usuca precum o pruna care se stafidese pe plita bunicii emanand un frumos iz de lemn de prun. Iar din varful acelor crengi subtiri si intortochiate fructe rozalii iau forma. Caracterizate de o culoare usor pal-rozalie, fructele par a fi ceva gustos, ceva care te poate delecta pe deplin, ceva care stii sigur ca iti va satisface pe deplin atat setea cat si foamea ce te chinuie la ore nefavorabile. Stii bine ca acele fructe iti for satisface poftele cele mai launtrice si cele mai ascunse, poftele pe care nu le-ai destainuit nimanui. Si stiu ca stai si astepti sa se coaca sa culegi una, daca nu tot copacul, dupa pofta inimii. Si astepti, si flimul parca e taiat de un croitor ucenic lasand reverberatii ale unui timp de mult uitat, un timp plin de amintiri ale copilariei mele, sau ale tale. Nici tu, nici eu nu putem face diferenta acestora.

Dar cumva ai aflat si acum stii ca nu ai dreptate. Din fructe, spre ciudata mea stupoare, sau a ta, deprimata de amutirea in fata aceste emotii puternice ...ies tot eu. Acum misun de-a busilea si observ, analizez, critic. Imi ridic privirea instinctual spre inaltul cerului, stiind ca odata am facut lucrul aceasta, amintirea ma sacaie, ma zgarie la nivelul sinapselor. Si totusi vad un univers in universuri, un turn in turnuri, o stea in miliardele de stele. Crampotesc pamantul sub geninchii mei fragezi si suvoaie de rosu imi coloreaza pielea rozalie. Incep sa tip ca si cum pentru prima data aerul rece mi-a patruns in plamani. Tip din rarunchi si ma vait. Simt cum aerul patrunde in toata fiinta mea, parca ar vrea sa ma duca in inaltul cerului, dar nu vreau. Aici in mocirla asta ma simt mai bine. Aici parca simt ca e mai bine. O teama de nou stiuta de mult imi invaluie neuronii, si in fata imensitatii vazduhului mi-i lichefiaza, si parca curg incet printre vertebrele sirei spinarii, pe oasele moi ale corpului meu.

Ma zvarcolesc de durere si de uimire pe namolul rece si tare, scorojit de seceta uimitoare. Unde e apa? Cea care creaza taratoarele, misunatoarele? Vreau sa urlu sa ma auda toti, sa plang ca creez ceva frumos nu idiotenii, vreau sa nu fiu luat de val, nu vreau sa merg pe val, nici val nu vreau sa fiu. Vreau sa stau inaintea valului sa-l privesc de pe mal cum se sparge de banchiza de scoici aduse pe tarm. Vreau un tel. Vreau sa ma gasesc pe mine insumi. Vreau … sincer nu stiu ce vreau. Si stau si privesc in zare si mici radacini se zbat infiripandu-se in namolul acum tare, scorojit, crapat. Si patrund nu adanc dar oricum destul sa rezit unui vant puternic. Ma gandesc la ce vreau de la mine. Timpul se impleteste cu viata, cu absurdul si cu mine in cele din urma. Simt cum n-am mai simtit pana acum, culorile capata alte nuante. Acum pamantul negru-maroniu e de un verde inchis, cerul si-a capat albastrul de ibad care-l perduse cu mult timp in urma cand praful s-a pus pe bolta cereasca lasand o culoare maro rosiatica pe inaltul cerului. Un vant bate. Il simt in piele, il simt cum imi arunca praf in ochi, si ma dor, si lacrimez. M-am mai lacrimat de mult imi zic, si-mi aduc aminte. Il simt cum vajaie in urechi, si-mi aduc aminte. Il simt cum imi umple gura de praf, si simt gustul nisipos al pamantului, si-mi aduc aminte. Ma scutur.

Ma ridic. Imi tai radacinile si fug. Pe culmi, ma zbat in arbusti, imi sfasii pielea in spini, carnea mi-e rupta in piscurile ascutile ale stancilor din defileele create de fuga mea. Ma opresc sa-mi trag respiratia. Sa imi odihnesc picioarele atrofiate de atat stat la pomana pamantului, a apei. Si pornesc din nou. Fug. Pamantul ramane in urma mea, gandurile nu ma mai ajung. Mai vad unul asa in treacat pe langa mine si vad ce zice, si-mi zic ca nu-i bun si fug mai tare, mai repede, mai departe. Sfasiat, lasat fara vlaga, cad. Picioarele nu ma mai asculta. Mainile abia daca le mai simt. Gatul mi-e uscat ca desertul. Ochii singurii care ma mai ajuta sa vad in jur cauta disperati apa. Imi musc buza de sete si sangele imi uda gatlejul. Ridic capul si in mizeria mea vad undeva un petic de apa stralucind in valtoarea razelor soarelui. Ma tarai pana la el si sorb cu nesat apa cristalina. Dupa acest ultim efort imi las capul sa cada pe iarba blanda ce creste langa balta si oboseala ma ajunge din urma fara vlaga si pune stapanire pe corpul meu adormindu-l, asa cum un parinte isi adoarme copilul. Ganguresc ceva, bolborosesc dar nu ma inteleg. Visez! Sunt in balconul casei mele si ma arunc de pe pervaz in gol. Dar nu cad, ma ridic si zbor, si ma pierd in vazduh. Si visul se rupe. Somn adanc si revigorant.

Simt cum vlaga ma cuprinde, sunt iar plin de o bucata de viata, si totusi nu pot sa ma misc. Inca nu-mi simt membrele uzate de atata fuga. Aud un vuiet, simt cum totul se cutremura. Un torent ma cuprinde, ma invaluie , ma imbraca-n negru, ma sufoca, se urca pe mine ca o manta de doliu, Noroiul, mizeria, gunoiul sunt toate adunate aici langa mine si ma zbat cu putere sa scap de stransoarea puternica a scufundarii in namolul rece, moale, fin. Parca se schimba de la o stare la alta. Parca imi aduc aminte ca am mai simtit ceva asemanator odata, candva de mult. Oftez si in gura-mi este impins namol. Scuip dar degeaba. Creierul imi este imbibat in amintiri in ganduri. Dar nu ale mele, sau poate? Nu mai sunt sigur de nimic pe lumea asta. Ma las pe mana torentului care ma izbeste de pamant si ma ridica in inaltul cerului. Dupa scurt timp, forata lui se evapora si sumt aruncat intr-o balta in care misuna taratoare. Parca e mocirla cea dintai.

Apuc ca scot un sunet. Doar atat. Apuc sa aud un sunet. Doar atat. Apuc sa miros raceala namolului in care ma scufund. Apuc sa gust mocirla din care m-am nascut. M-am intors acolo de unde am plecat. M-am intors in singurul loc in care eu ma simt ca traiesc in care simt ca exist, ca eu sunt intr-adevar eu. Am gasit ce am cautat. Acum stiu ce am cautat. Totusi ce ma frapat e ca intotdeauna a fost acolo, am vazut-o, am ignorat-o. Dar acum stiu sigur. Totul mi se infiripa in minte, totul capata o claritate pe care n-am avut-o cand am pornit in aceasta calatorie. Si totusi ceea ce am cautat nu e roz. Nu e ceva ideal, ceva despre care sa exclami de bucurie si sa zici ca e tara visurilor tale. Acest ceva care l-am cautat dintotdeauna e bun, e rau, e calm, e involburat, dar astea nu conteaza. E plin de viata si asta conteaza cel mai mult. Am gasit ceva ce e numai al meu, dar il are fiecare. Am gasit calea, drumul. Deschid ochii, ma ridic, si incep sa misun, sunt parca inmarmurit in miscare de ferocitatea ei, de blandetea de care da dovada. Imi redescopar mintile, neuronii parca din starea aceea de lichefiere se retracteaza in cavitatea craniana si capata o forma. Timpul merge pe linia lui, absurdul se intretaie inca, dar asta e si menirea lui. Aici putin dincolo inca putin si tot asa pana la finele timpului. Iar ceea ce am gasit eu, se intinde uniform in general si sinuos in particular, formand o banda groasa in concordanta cu linia dreapta a timpului, amandoua mergand la unison pana se termina. Am gasit-o! O vad acum clar atat in minte, cat si in fata ochilor.Stiu acum. M-am intors... in realitate.

Slipping drop by drop

Inceput… sfarsit. Doar o fractiune de secunda. Atat iti ia sa realizezi ca un lucru fantastic isi termina ciclul biologic sau psihic. In asemenea situatii timpul nu are relevanta pe care umanitatea i-o acorda neconditionat. Timpul nu este. Doar emotia creste, tensiunea, palpitatiile cardiace se intensifica, te roade stomacul, te rod neuronii din cauza insecuritatii oferite de un sentiment pe care nu-l poti intelege, nu-l poti defini, dar stii bine ca el exista acolo, stii bine ca il simti, stii bine ca nu dispare cu una cu doua, stii…ca nu stii, ce-i cu tine, ce-i cu ceilalti, ce-i cu timpul, ce-i cu spatiul, ce-i cu totul.

Devii un inapt in centrul a tot. Si incerci sa parasesti vizorul in care te afli. Incerci din rasputeri sa te misti evaziv spre periferia tuturor, dar stii ca nu poti. Ai adoptat deja o pozitie centrala si acum trebuie sa te obisnuiesti cu acest lucru. Nu poti face nimic pana cand nu exista o defazare iar suprapunerea aproape totala, eroarea fiind estimata doar la cativa microni, este disipata in obscuritate. Insa aceasta defazare nu are loc decat in mentalul tau, incercand sa te inchizi in tine, sa stingi lumina, sa spargi reflectorul atintit asupra ta, sa fii tu singur doar cu tine insuti. Intuneric.

Asa ca te desprinzi cu totul de realitatea mondena si te scufunzi in visele tale pe care le doresti realitate. Suferi stiind ca nimic din ce ti-ai propus nu poate fi realizabil, pentru ca ti-ai impus niste limite mult prea inalte, peste puterile tale, dar totusi tragi de tine in stanga si-n dreapta, te zbati, te vaiti, te lupti cu tine insuti, cu ceilalti din jurul tau care sunt mai realisti ca tine pana cand neuronii tai cedeaza, cortexul face colaps, intri intr-o transa depresiva, iti pierzi increderea in fortele proprii, te intrebi unde-ti sunt prietenii, te intrebi care-ti sunt amintirile, incerci sa-ti aduci aminte, dar nu poti, pentru ca functiile tale vitale si psihice sunt devastate. Acum sunt intr-o continua stare lichida. Parca cineva ti-a descompus masa neurala intr-un mediu acid si acum capul tau este o mocirla incomensurabila, primordiala, in care nici tu numai esti decat o umbra vaga, incercand sa-ti cauti o forma bine delimitata, insa nu poti datorita vascozitatii mocirlei si lipsa reflexiei imaginei tale mentale pe suprafata mocirlei neurale. Deschizi, privesti, visezi.

O casa, o strada, un felinar cu o lumina orbitoare. O forma de nedeslusit isi agita undele. O pala de vant te izbeste in fata si-o simti cum pielea din jurul ochilor iti crapa, si sangele incepe sa curga, suav ca o lacrima. Porii-ti sunt degerati, pielea iti este mov, simti cum capilarele si venele de la suprafata se sparg si simti pentru un moment o caldura placuta, familiara, insa pe masura ce timpul trece, simti cum se formeaza gheata pe sub pielea ta deja sfasiata de putina gheata care a reusit sa iasa la suprafata. Lumina felinarului palpaie, iar in palpaiala ei viscolul isi face de cap cu totul. Zapada se asterne la picioarele tale precum un covor pe care picaturile sangelui tau, scurs pe varfurile de gheata iesite din mainile tale, se astern ca pasii invizibili a unei persoane cunoscute. Recunosti tipul de papuc, forma, iti aduci aminte culoarea lui, gustul persoanei, iar mireasma iti intra in fose si te incalzeste din interior, oferindu-ti o raza de salvare, pe care inevitabil o strangi in tine, pentru a avea siguranta ca poti merge mai departe.

Din acele urme de pasi suavi, ia forma o silueta delicata de dama cocheta, conturul fiind creat de urmele parfumului, pe care tocmai l-ai inspirat cu ardoare, insa nu reusesti sa te abtii si iti place ceea ce vezi, si te incanta, iar aroma iti dispare din sinusuri si-i simti lipsa asa ca inchizi ochii inspiri adanc mirosul imbietor al parfumului, dar e doar o deceptie psihica pe care tu nu ai puterea sa o controlezi, insa realizezi ca acea silueta seducatoare te controleaza cu unda de miros, purtandu-te pe unde doreste ea, printre case, pe strazile goale si pline de zapada, iar tu urmezi halucinat ca un nebun dara de sange ce-ti curge din palme si in picuri vezi urme de pasi, urme din care se ridica tocuri, si glezne delicate, si doua gambe care sunt continuate de coapse apetisante, iti ridici privirea-n gol si talia si abdomenul si bustul iau forma, bratele incep a fi conturate de unda de parfum si acum le vezi clar intinse spre tine, se inalta gatul inalt si subtire, din care ia nastere o mina dragalasa a unei femei frumoase, iar tenul laptos si parul negru iti trezesc simtul vizual si observi o dara punctata de sange, si cand deschizi ochii, ea dispare ca un fulg topindu-se in palma.

Si inspiri inca o data atat de tare, dorind sa o revezi, sa o simti langa tine, imbratisand-o, imbratisandu-te, sarutandu-va, sa fii in lumea ta numai cu dansa, sa ii arati lucrurile care ti se par tie minunate, sa-i povestesti experientele tale, amintirile tale de copil si adolescent, sa o porti cu tine prin lumesa stii ca este alaturi de tine intotdeauna si daca te uiti in stanga ta o vei avea langa tine, si tragi in piept aerul atat de tare ca sa-i prinzi mirosul incat particulele de gheata din atmosfera iti intra pe tractul respirator, se depoziteaza, si plamanii tai se sting cu repeziciune din cauza diferentei de temperatura si a hemoragiei interioare. Simti cum se umfla dar nu poti face nimic, inca esti extaziat de mirosul fin al unui parfum de dama, iar caldura oferita de sangele lasat zburdalnic si liber sa curga prin alveolele pulmonare, te cuprinde si-ti creeaza un sentiment de bine, o stare extatica, dar timpul trece, iar tu esti cu gandul la ea, o visezi, dar nu o vezi clar, incerci sa-i focalizezi imaginea in fata ochilor tai, sa ti-o imaginezi aproape de tine in bratele tale. Insa pieptul ti se sparge, frigul iti patrunde in inima, inghetand-ti sangele care vine si pleaca, iar presiunea exercitata de aorta se loveste de cheagul de sange inghetat din partea superioara si inima supureaza cu sange, care in contact cu gerul ingheata aproape instantaneu, transformandu-te intr-o pernuta de ace de gheata

Functiile vitale se sting fugitiv una dupa alta, ochii se innegresc, limba revine in pozitia ei prenatala si iti blocheaza esofagul si traheea, sangele a incetat sa mai curga, frigul a patruns prin vene si a ajuns in capilarele cerebrale, creand o atmosfera de permafrost in cavitatea neuro-craniana. Si esti constient ca ai murit. Stai. Esti constient. Ca ai murit?! Dar n-ai murit din moment ce inca esti constient. Atunci ce se intampla? Nici tu nu stii. Ramai perplex, si te uiti intens in sloiul de gheata din fata ta,si observi cum mocirla se scurge incet pe canalul vertebrelor, si ramai doar tu.

Cine esti tu? Nu stii, este raspunsul general valabil care te sacaie, parca de prea mult timp. Timp? Notiunea iti este parca interzisa sa curga lin spre tine prin sinapsele care ar fi trebuit sa fie acolo. Nu mai esti sigur de nimic. Esti prea extenuat ca sa continui, asa ca te obligi sa atipesti macar pentru putin. Auzi in tine niste voci care te saluta voios. Incerci sa le gasesci, scrutezi orizontul, dar nu vezi nimic. E intuneric aici si esti singur. Te uiti in interior, poate vin de acolo. Dar constiinta e de mult decedata, iar nervii subconstientului alearga dintr-o parte in alta, agitandu-se ca niste copii care se joaca pentru prima data cu alti copii in zapada, nestiind ce sa faca. Perspectiva se schimba si observi ca te uiti la tine, dar prin alti ochi. Stratul de inocenta care iti incetoseaza privirea si creeaza o patura ce-ti obtureaza perceptia realitatii, se intensifica, se ingroasa, cu fiecare fulg care se asterne.

Debusolat. Fara nicio perceptie, fara sa realizezi ca ceea ce faci e bine sau rau, te arunci in forfota de langa tine cu gandul sa-i ajuti pe acei copii sa se joace in zapada. Sa le explici cum se fac bulgarii de zapada, cum se arunca, cum se face un om de zapada. Dar pe masura ce te apropii de ei, totul se topeste. Neputandu-te opri, ajungi in mijlocul lor, si le vezi dezamagirea de pe fata, si-ti pare rau ca le-ai stricat placerea. Insa in momentul in care te-ai oprit si ai schitat gandul, totul in jurul tau a inghetat. Acum 11 statui te inconjoara, si te privesc cu o rautate inocenta. De frica, de tensiunea exercitata asupra psihicului tau fragmentat, cedezi si lesini.

Deschizi ochii. Te afli intr-o camera mica, stramta, dar foarte inalta. Adiacent peretelui o scara de lemn de stejar, a carei sfarsit nu-l observi. Iti dai seama ca nu ai decat o singura cale, si anume sa urci, incepi acest proces, aceasta miscare repetitiva, stiind ca nu stii unde vei ajunge, dar ca vei ajunge undeva. Urci si urci si pierzi numarul scarilor urcate, iar in momentul in care ai pierdut sirul, o raza de lumina, pal-galbuie se proiecteaza pe peretele din spatele tau. Urci si urci, si vezi o ferastruica, pe care din nesabuinta iti scoti capul pentru a vedea ce este afara. Insa singurul lucru pe care-l vezi sunt norii in jos in departare. Imaginile se misca cu o repeziciune halucinanta care iti imprastie cortexul spre extremitatile craniene. Urci, cobori, te intorci, stai, scarile parca se urca singure unele peste altele, picioarele tale nu te mai asculta si parca fug de tine, insa tu fugi dupa ele pentru ca nu vrei sa fii sectionat. Esti constient de halucinatia pe care o traiesti, insa nu poti sa scapi de ea. E ca un cosmar care-ti place, care iti face placere, numai ca tu chiar il traiesti, nu esti doar perspectiva obiectiva, nu privesti lucrurile dindarat, ci esti acolo in mijlocul lui, esti centrul turnului, iar turnul urca si coboara in jurul tau. Simti ca se rupe, sforile care te tineau in suspans se destrama fir cu fir forta torsionata a lor scade din intensitate si cad intr-un hau imens ca niste pietre. Te simti furios, speriat, adrenalina incepe sa-si faca efectul realizand ca trebuie sa te calmeze si sa iti alerte simturile,… pe care tu nu le mai ai. Apare o neconcordanta intre aeste functii neuro-fizio-psihologice, iar tu te lasi prada caramizilor care cad pe langa tine din varful turnului.

Stii ca nu poti face nimic decat sa stai acolo si sa astepti ca o caramida sa-ti cada drept in crestetul capului, sa ti-l sparga si sa te elibereze, insa acest sentiment este invaluit de frica, deoarece constiinta ta realizeaza ca tu vei muri cand acea caramida te va lovi, si-ti va fisura craniul, iar siroaie mici de sange vor tasni, si-ti vor inunda pe de o parte iti va inunda creierul, iar neuronii se vor balaci in plasma rosie si vor fi atacati de o necrobioza exagerata, luand contact cu aerul si bacteriile de suprafata, insa pe de alta parte tu constientizezi faptul ca moartea ta va surveni atunci cand plasma rosie iti va inunda fata, ochii, gura, laringele, faringele, si se va duce in plamani si in stomac, provocandu-ti o stare de voma accentuata de o stare de sufocare, in care tu nu poti face nimic decat sa-ti astepti sfarsitul, neputincios incercand sa crezi ca poti sa te eliberezi de acele sfori care acum te tin in suspans undeva spre baza turnului, de unde vezi forfota mocirloasa de jos a vietuitoarelor care te asteapta sa cazi spre a se infrupta din tine, sa-ti preia informatiile, sa te hacuiasca si sa manance fiecare cate o mica particica din tine pentru ca le-ai distrus visul si bucuria, vezi cele 11 forme agitandu-se, incercand sa sara spre tine sa te ajunga, sa te sfasie in mii de bucati, iar lucrul care le atata sunt picaturile de sange care se scurg de pe tine si picura podeaua turnului cand cele 11 creaturi nu sunt atente pentru a se bate pe cea mai infima cantitate a plasmei tale rosii.

Dorind sa scapi de acest sentiment de neputinta, de acest sentiment ca ai un tel atat de inalt incat realizezi ca nu-l vei atinge niciodata, incerci sa te strecori pe marginea geamului si sa te arunci in gol. Vizualizezi ca iti intinzi mainile ca doua aripi de pasare si incerci sa planezi, dar nu poti asa realizezi ca vei pica in gol ca un bolovan fara nicio aerodinamicitate, iar presiunea exercitata de viteza si de acceleratia gravitationala iti scoate tot sangele din cerebel si tot aerul din sistemul respirator. Iar inainte sa atingi solidul, creierul tau cedeaza tensiunii si presiunii psihologice a unei caderi in gol si se lichefiaza, suspendandu-te deasupra solului, iar nervii si neuronii se scurg incet pe pardoseala turnului.

Ce s-a intamplat? Ai fost lovit de o caramida care acum e faramata langa tine in mii si mii de bucatele, insa tu nu o bagi in seama pentru ca abia acum ai realizat ca ai ajuns jos si ca esti sfasiat. Vezi in jurul tau din 10 perspective 10 creaturi in jurul tau, a corpului tau, pline de sange, care se infrupta cu ardoare din corpul care a fost al tau. Innebunite de frica ta transmisa prin fiecare bucatica de carne a firii tale, incep sa fuga disperate spre zidurile turnului, si incep sa se catere. Ochii tai se schimba spre o alta perspectiva, si acum vezi toate aceste imagini intr-un rosu-violet. Te uiti, sau crezi ca te uiti in jos, si vezi ochii tai verzi sfartecati, iar neurocraniul tau este spart ca o nuca de cocos, si iti vine greata vazand cum iti mananci propriul creier. Lesini din cauza imaginilor dure, dar parca de fapt nu lesini ci adormi ca dupa o masa indestulata cand esti satul si singurul lucru pe care vrei sa-l faci e sa dormi.

Te trezeste forfota din jurul tau, si vezi 10 siluete agitandu-se degeaba in jurul tau. Perspectiva se ridica la inaltimea unui om si violetul din imagine dispare, simti cum adrenalina iti pompeaza in muschi in oase in articulatii, in nervi, modificandu-i spre a nu simti durerea si spre a le modifica timpii de reactie, simti cum in interior creatura in care te afli se metamorfozeaza in ceva de o agresivitate nemaiauzita. Adrenalina si hormonii patrund si in zona cortexului unde se afla constiinta ta si te irita, te enerveaza, si devii atat de agresiv, si iti aduci aminte ca aceste creaturi te-au sfartecat nu cu mult timp in urma, si pornesti spre ele cu o viteza ucigatoare, cu un sentiment ce iti spune sa-ti iei inapoi tot ce au furat de la tine, iar ei nestiind ce se intampla iti cad prada usoara si-i sfarteci cu cea mai mare usurinta, cum ar sfarteca un tigru, o bucata de carne aruncata peste gard la gradina zoologica.

In agitatia maxima produsa, simti cum o picatura de sange te picura pe buze, scuturi din cap, deschizi ochii mari, te freci la ochi, si nu-ti vine sa crezi. O casa, o strada, un felinar cu o lumina orbitoare. O forma de nedeslusit isi agita undele. Zapada se asterne usor, iar picatura de sange care te-a picurat este de fapt din buza crapata de vantul rece Lumina felinarului se stinge, insa sub becul stradal o fiinta sta zgribulita intr-un palton maro-visiniu. Fugi spre acea fiinta, te impiedici de o tabla iesita in relief sub stratul de zapada, te dezechilibrezi, si esti prins. Deschizi ochii sub respiratia calda, insa nu ai timp sa reactionezi ca deja buzele voastre s-au atins. Ii vezi ochii maronii si suvitele de par negru iti protejeaza fata de bataia apriga a vantului.te ridici in picioare, o strangi in brate, scuturi din cap, si vezi o silueta delicata de dama cocheta, conturul fiind creat de urmele zapezii topite de paltonul maro-visiniu si a parfumului, pe care il inspiri cu ardoare, insa nu reusesti sa te abtii si iti place ceea ce vezi, si te incanta, si o saruti din nou, iar aroma iti dispare din sinusuri si-i simti lipsa asa ca inchizi ochii inspiri adanc mirosul imbietor al parfumului.

Realizezi ca acea silueta seducatoare te controleaza cu unda de miros, dar nu-ti pasa, te lasi purtat pe unde doreste ea, printre case, pe strazile goale si pline de zapada, iar tu o urmezi halucinat ca un nebun. Privirea ta este atrasa de stralucirea zapezii insa sentimentele care te imbata te fac sa-ti ridici privirea de urmele pasilor ei din care se ridica tocuri, si glezne delicate, si doua gambe care sunt continuate de coapse apetisante, iti ridici privirea-n gol, uitandu-te la ea cu o fata tampa, plina de ardoare si de dorinta. Ridicand privirea se concretizeaza in mintea ta talia si abdomenul si bustul care iau forma, bratele incep a fi conturate de unda de parfum si zapada prinsa de manecile pardesiului si acum le vezi clar intinse spre tine, se inalta gatul inalt si subtire, din care ia nastere o fata dragalasa a unei femei frumoase, iar tenul laptos si parul negru iti trezesc simtul vizual si observi o dara punctata de sange, si cand deschizi ochii, ea dispare ca un fulg topindu-se in palma.

Iar tu scuturi din cap, iti duci mana la frunte si palpezi, vezi ca te doare, simti umed, si iti plasezi mana in dreptul ochilor si vezi o pata de sange. Ridici privirea, rosu si pe stalpul din fata ta, scuturi din cap, te uiti la ceas rapid, e 7.45pm. "Nu mai visez cu ochii deschisi" iti ordoni, desi singuratatea te apasa aspru pe suflet si vrei pe cineva in viata ta langa tine. Iti scuturi acest gand si iti dai seama c-ai intarziat si te grabesti sa treci strada pentru a ajunge in statia de autobuz.

Auzi un claxon lung. Un tipat strident care iti patrunde cu o mare pregnanta prin timpan, nervi si apoi in creier. Vezi o balta de sange, simti cum vantul de seara iti patrunde in plamani. Dar nu e rece, deoarece simti cum sangele iti inunda orice cavitate. Si te stingi cu gandul ca ai dezamagit o persoana, ca nu vei ajunge sa o intalnesti, si nu stii daca ar fi putut iesi ceva frumos si placut din acea intalnire. Si esti ofticat ca acea persoana este dezamagita de tine pentru ca numai vii la intalnire. Si stii ca nu mai ajungi sa o vezi, sa-i zambesti, sa-ti zambeasca, sa o imbratisezi, sa te imbratiseze. Insa te fortezi sa-ti amintesti ceva frumos din viata ta, de o mare albastra pe malul caruia te balansa tatal tau intr-un leagan in forma de avion, de o inghetata alba cu ciocolata incununata de gloria primului sarut si a unei iubiri infantile care inca are reverberatii si-n ziua de azi, si incet, incet un zambet sincer isi face drum pe chipul tau luminandu-l in fata inevitabilului.

Zambind fara rost ca un cretin in mijlocul strazii, cu picioarele intr-un parbriz spart si capul pe o capota inundata de o balta de sange iti alungi ultima suflare cu gandul, "de ce tocmai mie?" iar un singur cuvant iti iese bolborosit din gura inundata de sange: "Apetisant"

Folclor Virtual

O poveste din folclorul virtual romanesc. L-am vazut, l-am citit si il dau mai departe pt ca e real.

Enjoy:

Pentru adultii contemporani, pseudo-intelecto-neuro-hipohondri… adica noi…

Se spune ca zilnic trebuie sa mancam un mar pentru fier si o banana pentru potasiu. De asemenea o portocala pentru vitamina C, o jumatate pepene galben pentru a imbunatati digestia si o cana de ceai verde, fara zahar, pentru a preveni diabetul. In fiecare zi trebuie sa bei doi litri de apa si apoi sa astepti timp dublu decat timpul pe care ti l-a luat ca sa le bei. Zilnic trebuie sa mananci Activia sau iaurt, pentru a avea “L.Cassei Defensis”, care nu stie nimeni ce este, dar se pare ca, daca nu bei un iaurt si jumatate in fiecare zi, incepi sa vezi lumea cam tulbure. In fiecare zi o aspirina, pentru a preveni infarctul, si un pahar de vin rosu, pentru acelas lucru. Si altul de vin alb, pentru sistemul nervos. Si unul de bere, pe care deja nu-mi mai amintesc pentru ce era.

Daca le bei pe toate impreuna, chiar si daca faci o indigestie, nu te mai preocupa si probabil nici nu te mai intereseaza. In fiecare zi trebuie sa mananci fibre. Multe, foarte multe fibre. Trebuie sa mananci intre 4-6 feluri zilnic, usoare, fara sa uiti sa mesteci de 100 de ori fiecare inghititura. Facand un mic calcul, doar pentru a manca, iti ia cam 5 ore Ah, dupa fiecare mancare trebuie sa te speli pe dinti, adica: dupa Activia si fibre, dintii, dupa banana, dintii, dupa mar, dintii… fara sa uiti sa folosesti firul dentar, masajul gingiilor, o sorbitura de Plax. Mai bine umple cada si pune muzica, pentru ca intre apa, fibra si dinti, iti vei petrece cateva ore aici, inauntru . Daca dormi 8 ore si lucrezi alte 8, plus cele 5 pe care le folosim pentru mancare, fac 21de ore. Iti raman 3, in care intotdeauna se poate intampla ceva imprevizibil. Dupa statistici, vedem 3 ore zilnic televizorul.

Ei bine, deja nu se poate, pentru ca in fiecare zi trebuie sa mergi cel putin o jumatate de ora pe jos, adica sa te intorci dupa 15 minute, ca altfel dupa o jumatate de ora se face o ora de mers. Si trebuie sa-ti pastrezi prieteniile, pentru ca sunt ca plantele: trebuie udate zilnic. Si cand pleci in vacanta deasemeni. Pe langa asta trebuie sa fii bine informat, asa ca trebuie sa citesti cel putin doua ziare si anumite articole de revista, pentru a compara informatia. Ah!, trebuie sa faci sex zilnic, dar fara sa ajungi sa fie ca o rutina: trebuie sa fii inventator, creator, sa renovezi seductia Asta ia timp; si nici nu mai vorbim daca este sex tantric !!! (cu respect iti amintesc: dupa fiecare mancare , trebuie sa-ti perii dintii).

De asemenea trebuie sa-ti faci timp pentru curatenie, pentru spalat rufe, vase, si nu mai zic daca ai caine, sau alt animal… copii. In fine, dupa socoteala mea, imi ies cam 29 de ore zilnic. Singura posibilitate care-mi trece prin minte este sa faci mai multe lucruri deodata, de exemplu: iti faci dus cu apa rece si cu gura deschisa, asa bei cei 2 litri de apa. In timp ce iesi din baie cu periuta de dinti in gura, te duci sa faci amor (tantric) in picioare, cu perechea ta, care in treacat se uita la TV si comenteaza, in timp ce tu maturi. Ti-a ramas o mana libera? Cheama-ti prietenii si parintii !!! Bea vinul (dupa ce iti chemi parintii va fi nevoie ). Iaurtul cu mar ti-l poate da perechea ta, in timp ce isi mananca banana cu Activia si maine schimbati. Ce bine e ca deja am crescut si nu mai trebuie sa luam obligatoriul Danonino Extra Calcio in fiecare zi. Uuuf!!! Dar daca iti raman 2 minute, retrimite asta prietenilor (pe care trebuie sa-i uzi ca pe plante), in timp ce iei o lingurita de All Bran, care face foarte bine.

Si acuma te las pentru ca intre iaurt, jumatatea de pepene, berea, primul litru de apa si a treia mancare de fibra din zi, deja nu stiu ce sa mai fac, dar am nevoie la closet urgent… Ah, o sa profit si imi voi lua periuta de dinti… DACA DEJA L-AM MAI SCRIS, SCUZE… ESTE DIN CAUZA BOLII ALZHEIMER, PE CARE, IN CIUDA ATATOR INGRIJIRI, NU AM PUTUT SA O COMBAT.

Sper ca v-a placut.

Textul nu-mi apartine.

Iashington

Un proiect interesant. Promitator. Care are ceva interesant de zis .

IASHINGTON Conference website Where? Iasi - Romania When? 1-7 September 2008

Can you spot a great opportunity? Seven days of intense experiences in an international environment What is IASHINGTON? Iashington represents an international conference, organized by AIESEC Iasi (Romania), whose purpose is to bring 160 participants from different countries, connecting them around the idea of multiculturalism and professional growth and development. How can I join? To attend this conference, the delegates have to fill in an application form found on the Sign Up section. If accepted the delegate must pay a 100-euro fee, when arriving in Romania. This fee covers accommodation and 3 meals a day. Apply until 15th of July and the conference fee will be only 100 euro.

Pneumonii de vara.

Unde-i salvarea ta acum? Ti-ai pierdut viata, ti-ai pierdut visele. Smulge-ti pielea poate vei simti ceva. Tusea iti umple gura, simti in gura bucati de plaman. Iti smulgi plamanii din tine, si te asezi langa ei, iti aprinzi o tigara si le dai un fum. Te incumeti in a inchide ochii si a respira. Incet te stingi langa ai tai plamani, batand aritmic in prezenta cordului tau dezvelit. Coma.

Lebede moarte pe un platou sangerand, aripi incinse in cenusa arzanda, intortochiate ca spira unei tenii incolacite in intestinele tale. Ceea ce vezi nu e real. Cei ce stiu nu-ti vor spune. Totul e pierdut, vinde-ti sufletul celui care da mai mult. Frumusete? Nu este nevoie de asa ceva aici. Totul e gri si in siropat de o lebada hemoragica in fundul cerului. Ti-ai pierdut perceptia de dragoste, de viata, de iubire, in acest tarc al fricii. Te invarti in jurul propriului cadavru calamitat de necroza. Simti cum dragostea mamei se stinge incet incet si numai exista decat in amintirea placuta a celor 2 minute de ultima suflare. Cara-ti in spate sufletul salbaticit de violenta amintirilor neuropsihotice.

Nu are niciun sens. singe-ti mintea, aruncati creierul, increde-te in mesia noptilor de primavara. Ceea ce vezi nu-i real. Increde-te in ceilati care nu te sustin. Tipete infundate razandu-ti in ceafa, murind incercand sa te trezeasca la realitate.

Lebede moarte, aripi rupte, plumbul lui Bacovia, salbaticia africana. Sunt momente in care simti ca ti-e frica pentru lume, ca ti-e jene de toti noi, plutind prin serul emotional al carui victima esti, reflectand, luand decizii asupra ce e bine si ce e rau.

Te plimbi prin gradina edenului, Ce dracu' crezi ca vrei sa vezi? Copacul? Exact ca o oglinda reflectand pasii vietii tale, in raul violet te reflecti pe tine. Pentru o secunda se reflecta o imagine nu a ta, si memoriile te invalmasesc, si toate ranile ti se deschid si te deshidratezi. De sange.

Ti-ai trait viata la marginea prapastiilor. Inchide-ti ochii si spune-ti rugaciunea pe cartea mortilor martiri. Viscereaza-ti ficatul si arunca-l in alcool. Te paste ciroza. Si infarctul. De cancer malign numai vorbim. Iar tu te vaiti de spasme musculare.
Si daca te plimbi prin gradina edenului.....


Ma intorc, vin inapoi. Te posedez de corp, si-am sa te fac sa arzi. Voi avea foc, voi avea forta, voi avea puterea sa-mi fac rautatea sa-si ia cursul. Traiesti singur. Mintea ti-e alba. Ce-ai vazut? Nu m-ai fi crezut? Noaptea-i reala, nu fantasmagonie.

Violeaza-mi mintea, miroase florile de pe camp. Sari in sus si arunca-te in maldarul de iarba. Muscate-ar un sarpe de cur, sangerati-ar plaga pana ai convulsii hepatice.

A avut multe de spus. A avut un cacat de spus. Fie-v-ar dor de el. Nu-l pangeti. Nu toti care se cred sunt martiri. Nu toti martirii vad divinitatea. Deasupra unei multimi vocea rasuna puternic de tare. Luand in desert isi arata cu degetul toti siroposii, toti ciumatii, toti care sunt peudomodele sociale. Fie-v-ar dor de el.

Mori tu pentru el? Iei tu un sis in spate? Te crezi in stare? Nu?! atunci da-l dracu' jos de pe crucea jegoasa, imbraca-l in costum de matase, ingroapa-l si da-ti foc.
Arunca-te in groapa comunala. stinge-te de cadavrele urmasilor fanatici. Pune-ti cenusa in cap si arunca-te in abisul metropolitan. Ia-ti servieta si inghite-o.
Nu-i un martir. E un nebun. Un delir in devenire. O psihoza explodata.

Nu auzi?! Da-te in pizda matii jos de pe cruce. Avem nevoie de spatiu sa batem in cuie alt prost. Ca sa cresti in ochii lor trebuie sa mori, trebuie sa fii crucificat, pentru minciuni, desertaciuni si pacate. Nu auzi? Te faci surd?

Pa.

Unde-i salvarea ta acum? Ti-ai pierdut viata, ti-ai pierdut visele. Smulge-ti pielea poate vei simti ceva. Tusea iti umple gura, simti in gura bucati de plaman. Iti smulgi plamanii din tine, si te asezi langa ei, iti aprinzi o tigara si le dai un fum. Te incumeti in a inchide ochii si a respira. Incet te stingi langa ai tai plamani, batand aritmic in prezenta cordului tau dezvelit. Te sinucizi lent. Si-ti infigi capul intr-un cacat.